Deși au ambii părinți prezenți, tot mai mulți copii suferă de lipsă de atenție. Ei se exprimă prin semnale, pe care părinții trebuie să le recunoască la timp!
A fi părinte este o artă specială care presupune dorință, dedicare, muncă, răbdare și perseverență“, spune Simona Tofan, psihoterapeut. Dependența și solicitarea totală, dar firească din partea copilului în primii lui ani de viață îi forțează pe părinți să conștientizeze destul de brutal dimensiunea rolului pe care îl au. Odată cu trecerea anilor, părinții nu devin mai puțin importanți în creșterea, educarea și dezvoltarea emoțională a copilului. Dimpotrivă, rolul lor este din ce în ce mai important, chiar dacă solicitările sunt altele decât cele legate de asigurarea nevoilor primare ale copilului.
Chiar dacă își câștigă treptat independența, copilul are nevoie în permanență să fie văzut, ascultat și înțeles. Părinții nu pot lua vacanțe de la meseria de părinte fără să își asume riscurile pierderii contactului, comunicării sau relației dintre ei și copil. Problemele apărute și nerezolvate în copilărie vor reapărea în adolescență într-o formă poate mult mai acută, accentuate de schimbările tumultuoase care se petrec cu fizicul și psihicul unui adolescent.
Dintr-o nevoie personală combinată și cu dorința justificată de a-i asigura o viață cât mai bună copilului lor, părinții tind să depună cel mai mare efort în a-i oferi un confort material, în timp ce copilul are nevoie in primul rând de o relație cât mai apropiată emoțional. În acest cerc vicios sunt prinși mulți părinți, care ajung să nu mai fie conectați la nevoile emoționale ale copilului lor, fiind acaparați de joburi bine plătite și suprasolicitante sau de cele care le asigură pur și simplu existența.
Timpul petrecut cu copilul este din ce în ce mai redus și anumite comportamente nu mai sunt sesizate de părinții prea obosiți sau prea preocupați de problemele lor de serviciu. Deseori, o viață dedicată profesiei sau trăită doar cu frica zilei de mâine determină și deteriorarea relației de cuplu, care, prin tensiunea negativă existentă între cei doi adulți, influențează atmosfera din familie și îi îndepărtează pe părinți de copil. Aceștia ajung să observe sau să fie deranjați de lipsa unei bune relații cu copilul lor doar când el devine un copil-problemă, până atunci fiind prea ocupați cu ei înșiși sau cu provocările vieții lor de adulți.
În cabinetele de psihoterapie ajung părinții care, la un moment dat, conștientizează că totuși ceva nu au făcut cum trebuie sau cei care își doresc să facă anumite schimbări. Povestea lor începe de cele mai multe ori cu „Eu am vrut doar să îi fie bine copilului, să îi asigur tot ce îi trebuie…“ și nimeni nu poate nega buna intenție. Doar că binele copilului este o chestiune delicată, care trebuie adaptată nevoilor fizice și emoționale ale acestuia.
„Eu si soțul meu am tot fost plecați din țară, pentru că avem o afacere în Italia. Am muncit mulți ani, dar ne bucurăm că acum avem tot ce ne trebuie pentru copiii noștri. Băiatul a crescut mai mult cu bonele, dar este cuminte, învață bine, este un copil isteț. Singura problemă cu el este că are un tic urât, care ne dă de furcă. Nu știm cum să-l scăpăm de el de câțiva ani. Și ne este teamă să nu râdă copiii de el la școală. Apare doar când el este emoționat“, spune mama unui băiat de 8 ani, atentă să mai sublinieze că ea este dispusă să facă orice ca să îl ajute. O altă mamă povestește de fata ei în vârstă de 9 ani, care a început să se taie ușor cu lama pe mâini în perioadele în care ea este plecată cu serviciul. „Este foarte retrasă, nu vorbește cu mine despre ea, iar când se duce la fostul meu soț își ascunde cu bluze lungi brațele. Nu înțeleg de ce face asta, pentru că stă cu ea o doamnă în vârstă, care este ca o bunică.“ Astfel de povești sunt multe, și toate aceste simptome indică nevoia puternică a copiilor de a-i avea pe părinți lângă ei, de a nu se simți părăsiți, abandonați unor „mame“ provizorii.
Tot ceea ce ei manifestă este un semnal de alarmă pentru părinți, o chemare, un strigăt de ajutor. Înlăturarea simptomului fără înțelegerea cauzei emoționale nu face decât ca nevoia respectivă să se manifeste altfel. Prezența și dragostea exprimată a părinților sunt nevoi esențiale pentru orice copil, iar atunci când nu le primește în doza optimă, psihicul unui copil apelează la o exprimare mai puțin plăcută părinților.
„De când eu și soțul meu avem probleme în căsnicie, fata noastră a început să învețe din ce în ce mai prost, lipsește de la școală, a început să fumeze. Suntem foarte îngrijorați, pentru că nu are decât 12 ani și noi ne-am dorit dintotdeauna să prindă drag de școală și să învețe bine.“ Prin aceste manifestări, copiii încearcă în mod inconștient fie să îi țină pe părinți împreună, fie să le distragă atenția de la problemele lor de cuplu cu aceste boli sau probleme comportamentale, fie își răzbună părintele rănit sau părăsit. Liniștea și siguranța emoțională a familiei sunt amenințate, iar copiii sunt speriați de ceea ce va urma. Nu înțeleg ce se întâmplă și nu știu să își gestioneze stările de teamă sau de furie. Abia după ce reacția lor la tensiunea familială devine extrem de vizibilă și deranjantă, părinții încep să se îngrijoreze.
Toate aceste exemple aduc o altă perspectivă asupra influenței pe care părinții, prin ceea ce fac sau simt, o au asupra copiilor lor. Copilul face parte din familie, este foarte sensibil la schimbările emoționale ale părinților, mai ales la cele neexplicate și neînțelese, sau cere într-un mod special ce are nevoie: dragoste, atenție și grijă. Părinții, chiar dacă nu și-au mai „văzut“ copilul un timp, odată cu apariția acestor semne, ar face bine să se reconecteze la el, să înțeleagă ce reprezintă simptomul respectiv și să fie mai prezenți în viața copilului. Când nu reușesc să facă pașii necesari către el, ar fi bine să apeleze la un psihoterapeut, pentru ca din copilul lor să nu apară încă un adult nematurizat emoțional, cu suflet de copil rănit.
Sursa foto: pixabay.com/